Feeds:
Articole
Comentarii

Biata fetita razboinica

Ma trezesc cateodata zambind de propriile-mi ganduri atunci cand ma visez in vietile anterioare o adevarata razboinica. Ma mira curajul si forta cu care ma vad luptand cu toate nedreptatile lumii asteia, surad cand simt dorinta de dreptate, de bine si adevar.
M-am vazut adesea gata sa mut muntii din loc, sa declansez razboaie in care n-aveam alta sansa decat victoria. Am simtit sangele clocotind in mine cand am intalnit ipocrizia, minciuna si trufia absurda. Am gasit in mine forta de a strabate carari pe care alte femei n-ar fi indraznit vreodata sa paseasca. Aproape c-as putea spune cu infatuare despre mine ca-s oricum, dar nu sunt lasa , pentru ca ,desi am tremurat serios adeseori, n-am putut niciodata sa dau bir cu fugitii. Sportul acesta mi-a fost mereu strain.
Cu toate astea, imi spun alteori cu vocea soptita ca intr-o viata trecuta trebuie sa fi fost o biata fetita inchisa intr-un turn, ce-a-nvatat sa-si traiasca viata numai si numai prin vis. Pentru ca, dintr-o neincredere bine infipta in genele mele, n-am stiut niciodata sa lupt pentru mine. N-am stiut sa strig si sa cer ce-i al meu. Singuratatea servita in ani petrecuti fara rost, m-a invatat sa tac si azi inca ma zbat in asteptari nesfarsite ale clipei cand vorbele mele vor spinteca de-a intregul pe cel ce ma loveste. Mintea a invatat in timp ce e minciuna, inselatoria si gandul perfid, dar inima inca nu le suporta gustul.
Inca mai astept clipa cand voi fi gata sa insfac cu aviditate tot ceea ce stiu ca-mi apartine de drept. Dar tot nu pot sa-mi raspund la intrebarea: voi fi fericita atunci?!

Anunțuri

Hello world!

Am schimbat serviciul de blog. Sper ca schimbarea sa fie de bun augur! 🙂

Da, m-am pierdut, iartati-ma, m-am luat cu viata si n-am mai stiut de alte lucruri. N-am mai deschis fereastra asta un timp. Dar acum am revenit, macar un pic. Mi-e rusine ca nu am mai scris, ca ma tot pierd in mrejele vietii si uit de ce-mi place mai mult.
Si mi-ar placea sa ma primiti inapoi, intre cei carora le zambiti cand ii vedeti, sau ii auziti sau la care va ganditi…nici eu nu mai stiu cum sa descriu vizitele astea facute din cuvinte …
Dupa un inceput furtunos, ziua s-a desfasurat pana acum cu toata maiestatea unui sarpe boa care a inghitit un elefant. Mi-am facut un ceai de buruieni si m-am gandit la ciudata noastra fascinatie a lucrului inceput. Tot felul de oameni care trag zi dupa zi de cate o treaba plicticoasa si neinteresanta, din cauza ca e mai greu sa faci schimbari decat sa continui ce ai inceput … Incapatanarea cu care strabati o carte plicticoasa ca sa nu o lasi la jumatate sau te uiti blegos la un film idiot numai pentru ca vrei sa vezi cum se termina, desi pana si sfarsitul e al dracului de previzibil si nici macar drumul pana acolo nu e prea interesant … Sau resemnarea cu care faci zi de zi ceva care nu-ti spune mai nimic, cu teama secreta ca daca te apuci de altceva, ajungi in acelasi loc peste un an sau doi, la aceeasi plictiseala, in mijlocul altor oameni, care seamana teribil de tare cu aia dinainte … Culmea ca nu sunt deloc plictisita, am doar un moment de desprindere, beau ceai si ma uit in jur ca la un film prost, sau nu prost, doar banal si care cam treneaza …Vijelia de-afara ma face sa ma simt ca o mica firimitura in marea schema a lucrurilor peste care aproape s-a facut februarie…
Nu stiu daca mi-ar placea sa locuiesc intr-un loc fara anotimpuri, unde sa fie mereu cald si sa nu ploua niciodata, si zapada sa fie ceva pe care-l vezi la televizor … Probabil ca nu, uite, acum parca mi-e dor de un pic de ploaie, mi-e dor de o ploaie pe un camp verde si intins, peste care sa vad, pana departe, numai perdelele de apa, sa tune si sa fulgere si sa aud ploaia pe acoperisul de sindrila, sa fie racoare si apa sa fasaie, sa simt greierii cum se pitesc pe sub bulgarii de pamant asteptand sa treaca inundatia, si gardul din bete de brad decojite sa straluceasca stins in timp ce toate relele se spala si se duc catre mare, unde picaturile sunt inghitite de un peste pe care-l inghite un peste si mai mare, pe care-l inghite o balena, chiar daca balenele nu mananca peste, unde se face, cu timpul, un strat gros de regrete si pareri de rau si ganduri trecute fara sa le bage nimeni in seama. Dar casa cu ploaia si cu gardul de brad exista, undeva, intre niste dealuri, o vad chiar acum, in timp ce va scriu, am visat-o cand eram mica si de atunci o mai visez din cand in cand, uneori cand dorm, alteori cand beau ceai in mijlocul unei zile. Si cred ca la un moment dat o sa plec de tot acolo, sau in casa de pe plaja – am si o casa pe o plaja – e o casa din lemn de corabie scufundata, cu scoici incrustate in el, cu felinar la fereastra si cu o girueta in forma de cocos, care-mi spune cand si de unde bate vantul, sau cat de repede merg daca la un moment dat casa se va transforma din nou in corabie si va porni asa, intr-o noapte cu stele, printre doua ape, spre orasul scufundat din povestirea lui Marquez. O sa va povestesc despre orasul scufundat, dar acum e zi, si astea sunt povesti de spus pe inserat, pe intuneric, cu orasul departe si cu cineva aproape… Mai am un pic de ceai, e cam rece, dar inca miroase a buruieni, am stat cu voi vreun sfert de ora, acum plec, nu vreau sa devin plicticoasa, mai trec, daca ma mai primiti in casele voastre cu lumanare in fereastra, atunci cand aveti chef de musafiri …

O altfel de Lorelei

“Ce bucurii şi tristeţi misterioase se ascund sub zâmbetul ăsta?” Am ridicat privirea din cartea pe care o răsfoiam şi pentru o clipă mi-am rotit ochii în jur, deşi ştiam că în compartiment nu eram decât eu şi …el. Într-un fel conştientizam că mie mi s-a adresat, dar voiam să cred altceva şi am simtit cum sângele îmi invadează obrajii şi paloarea dinainte dispare brusc. Mi-am afundat din nou privirea în cartea care mai devreme mă captiva, însă nu ştiu să mai fi reţinut vreun rând sau cuvânt citit. Simţeam încă privirea aceea care mă sfredelea, mă spinteca avidă şi obraznică. Dădeam pagină după pagină după ce calculam meticulos în minte cât timp ar fi trebuit să treacă. Şi bănuiam că el ştie că fac asta. Şi-i bănuiam zâmbetul pe chip.
Am tăcut, iar liniştea îmi chinuia urechile şi-mi împungea timpanele; doar legănatul sacadat al trenului îmi mai amintea unde sunt. Cine se credea să pună întrebări şi mai ales să mă facă să roşesc? Ce-şi imagina? Ce era cu puterea asta asupra mea? …mă munceam eu în întrebări de tot felul…
Când a trebuit să cobor, mi-am adunat rapid lucrurile ca un copil speriat şi-am vrut s-o zbughesc pe uşă. Pentru o secundă i-am văzut iar chipul şi ochii şi zâmbetul şi în mişcarea mea precipitată i-am simtit mireasma puternică. Felul în care zâmbetul i-a îngheţat o clipă, îmi arata că şi el simţise şi cu trufia femeii care învinge, am întors spatele şi mi-am aranjat o şuviţă rebelă de păr după urechea stângă. Mândră. Am păşit victorioasă afară, deşi eliberarea producea un adânc oftat.
Uitasem întâmplarea prin infinitele momente mici din viaţa mea. Dar azi, când frunzăream un album într-o librarie din oraş, am resimţit acea mireasmă. Şi straniu, a apărut din nou senzaţia că cineva mă priveşte. Părea o tâmpenie, dar mi-am ridicat privirea şi am rotit-o în jur sperând să găsesc …ce? Înăuntru erau doar doi puşti veseli care încercau nişte CD-uri. Mi s-a părut absurd şi am zâmbit. Ce-mi venise, cum era posibil ca o urmă timidă de parfum să-mi amintească ceva uitat din secunda în care se petrecuse?
Tot drumul spre casă m-am gândit cum ne alegem oamenii din jurul nostru. De ce îi întâlnim şi acceptăm pe unii, de ce îi uităm pe alţii? Ce era cu omul acela care intrase în viaţa mea pentru o secundă? Si cum ştiu că nu el era Acela, însă bizarul situaţiei nu m-a lăsat să văd mai mult? Cum ştiu că, asemeni lui Lorelei, n-am trecut pe lângă el cu dragostea de mână ?…

Trufie învinsă

“ Nu te mai iubesc. ” N-am nevoie de dragostea ta fărâmată” . “ Pot trăi fără tine!” i-am strigat din toţi rărunchii ! Să ştie, să audă…să aud. “Nu te mai vreau” “Pot mai mult”am urlat ca o nebună, m-am zvârcolit, apoi l-am înjunghiat cu privirea de mii de ori încercând să scot şi stropul acela de suflet din el. Aşa voiam, să-l secătuiesc aşa cum o făcuse cu mine. Să rămână gol, aşa cum ştiam că aveam să rămân după alungarea lui. Să nu-l mai guste nimeni, niciodată. Puţinul acela nu putea fi împărţit. Măcar atât meritam să păstrez.
M-am retras apoi cuminte în sinea-mi şi am început să caut sălbatic neprotriviri, imposibilităţi, ca să mă conving că oricum sfârşitul fusese mereu aproape. Mi-am ascuţit mintea în încercarea de a găsi vinovaţi şi vinovăţii. Am zâmbit perfid şi straniu până şi pentru mine şi mi-am zis mijind ochii că avusesem dreptate! Că îndoielile mele, ce-i drept niciodată probate nu puteau fi doar inventate. Că prea eu iubeam dimineţile, iar el prea se grabea în noapte ! Mi-am otrăvit sufletul cu infinite bănuieli, trăgând cu dinţii pentru găsirea unor dovezi izvorâte din vreun gest trecut, de-al lui. Mi-am spus trufaşă că intuiţia nu m-a înşelat niciodată, nu o putea face tocmai acum, tocmai cu el.
Am repetat apoi de mii de ori în gând sau şoptit că l-am ucis în inima mea, că nu mai există. L-am jelit puţin şi l-am îngropat adânc în sufletul meu.
Am pretins, în final, cu mândria femeii rănite că pot trăi fără el. Că sfârşitul venise ca unică soluţie. Salvare,chiar.
Dar, când târziu, când dimineaţa mijea şi ea, când sufletul împietrise de durere şi neputinţă, când toata trufia, disperarea şi nebunia au dispărut ca luate de o mână magică, am simtit un gol fără margini. Pustietatea aceea muşca acum sălbatic din sufletul meu. Şi râdea cu poftă. Îi simţeam şi-i vedem rânjetul.
Şi-atunci m-am prăbuşit. Am admis că mi-e dor, dar mai ales că vreau să-mi fie dor şi îngenunchiată am întins mâinile frânte spre cerul blamat mai devreme şi-am cerut ca unică dorinţă o dragoste mare, împlinită, profundă. Mai ştiu că înainte de căderea totală, am admis că dacă va fi să nu existe aşa ceva, accept să primesc şi frânturi, momente dulci-amărui, amăgiri care să-mi ude ochii secaţi acum. Că dacă va fi să nu existe prinţi ca-n poveşti şi cai cu stele în frunte, accept şi-un om care să-mi dea măcar o iubire minţită şi fără noroc, dar care să mă învie şi-apoi să mă păstreze puternică, atentă, deşteaptă.
Să mă ţină vie…

La început de an…

Tot caut de ceva vreme, de când zilele mi se scurg printre degete şi nu mai reuşesc deloc să le opresc, să-mi amintesc de un timp, un an, un moment de-atunci, de demult când abia începeam să desluşesc ce-i cu mine în viaţa mea, vorba lui Chilian. Nu reuşesc. Sau poate e doar vina subconştientului ce încă se opune întoarcerii în timp. Îmi pune bariere pe care nici măcar eu nu reuşesc să le trec.
Dacă totuşi ceva îmi apare obsedant în minte, nu e o frântură din timpul ăsta infinit, ci mai degrabă o poveste spusă mereu şi mereu de bunica. Cred că abia azi pricep de ce tot repeta istoria aceea: nu pe mine, ci pe ea voia să se convingă !
Spunea că noi, oamenii, purtăm pe umeri doi îngeri.Unul, cel mare şi mereu pretenţios
( şi printre îngeri sunt aşadar ierarhii ! ) care stă nemişcat, nevăzut pe umărul drept, vrea bunătate, milă, modestie şi în schimb, dăruieşte darul cel mai de preţ: Fericirea!
Mi-a sunat în urechi povestea asta mulţi ani şi-am încercat, atât cât poate un copil să facă, să-i dăruiască îngerului toate cele cerute. Am acceptat în tăcere umilinţa, am strâns din dinţi şi-am învăţat cum trebuie să fie zâmbetul perfect, am iertat lipsa sărutului părintesc pe frunte. Mi-am muncit mintea şi sufletul de copil nopţi întregi încercând să fac mai mult, iar dimineaţa mergeam cu ochii rotunzi şi lucind a fericire la bunica să aflu dacă acum era de-ajuns, dacă acum aveam să primesc. Răspunsul ei era mereu implacabil: ”Mai trebuie!” “Acum ai crescut, trebuie mai mult!”. Am continuat să mă zbat, să caut. M-am forţat să cred că aşa este, că dacă ierţi, eşti iertat, că dacă dăruieşti, primeşti, că nu am dreptul să-mi arăt răutatea, invidia, vanitatea…singurătatea. M-am amăgit apoi că n-o să obosesc niciodată în drumul meu, că n-o să cad niciodată. Mi-am creat în miez de noapte propriile rugăciuni, mi-am impus reguli, norme care azi ar părea utopice şi absurde oricărui om mare. Dar ziua când bunica a spus cu zâmbet trist “Eşti copil? Cum o să existe aşa ceva? Trebuie să faci bine, pentru că trebuie. Restul…e poveste!” a fost cea mai tristă din viaţa mea. Ideea ca orice aş face, n-o să capăt darul promis mi s-a părut înfricoşătoare. Şi m-am trezit…
Am sistat atunci orice căutare, căci mi se părea zadarnică, am încercat să şterg din mintea mea toate planurile atent meşteşugite. Mi-am ţuguiat buzele şi ascuţit privirea spre cer şi am tăcut…mult. Ore, zile, ani…
Azi, cred că mi-am luat atunci o povară uriaşă pe umeri, dar pe care apoi n-am mai ştiut s-o dau jos. S-a făcut, treptat, una cu mine şi eu n-am mai ştiut să trăiesc fără ea. N-am mai ştiut cum e să ai mândria de a te arăta frumoasă, isteaţă, în frunte. N-am mai putut să răspund cu răutate, răutăţilor. Exercitiul acela al tăcerii şi-al iertării, al indulgenţei până la absurd, practicat atâta amar de timp,îmi curgea acum prin vene.
Nu am căutat niciodată vinovaţi. N-am blamat niciodată ziua sau omul care m-a amăgit vorbindu-mi despre îngeri şi fericire. Dar am înţeles atunci, brusc, că dacă îmi doresc ceva, trebuie ca eu însămi să mă ajut, nu e nimeni altcineva s-o facă mai bine! Că dacă am pretenţii, trebuie să am şi forţa de-a obţine. Că nu trebuie să rog, să aştept, să caut, ci să fac, să privesc înainte şi să ţin mereu spatele drept. Am hotărât să mănânc jarul din tipsie şi să mă transform din animalul fricos şi de neluat în seamă, în unul puternic şi viguros, care pentru nimic în lume n-are permisiunea de a-şi arăta slăbiciunile, care e obligat să strângă bine maxilarele şi să muşte cu poftă din trupul, mintea şi sufletul altor fiare !
Am înţeles atunci că am toate drepturile din lume, mai puţin unul: acela de a obosi!…
Atunci a fost momentul în care am învăţat ceva despre care aveam să citesc mult mai târziu, când copilul a devenit unul mare şi l-a descoperit pe marele Paler că… “poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi. “
La început de an, e bine să nu uit pactul cu mine! So be it!
La mulţi ani!…

Un fel de urări…

Gata, închid totul şi plec, mă întorc în Ianuarie. Nu plec în ţările calde, plec ceva mai aproape, dar o să încerc să mă refugiez pe insula mea, şi n-o să mă mai gândesc la nimic din lumea de jos, până când o să se facă alt an şi o să mi se facă un pic dor de voi şi atunci o să mă întorc, o să deschid fereastra asta dintre noi şi o să caut vreo urmă prin boscheţii din faţa pervazului.
Nu ştiu ce să vă urez să vă aducă anul cel nou şi nici nu prea mă omor cu urările mai mult sau mai puţin convenţionale, aşa că …
…vă doresc sărbători aşa cum vreţi voi să fie, cu sau fără cine vreţi prin preajmă, să vi se îndeplinească aproape tot ce vă doriţi, să mai rămână ceva ca să aveţi la ce să vă gândiţi şi să se întâmple şi câte ceva neaşteptat şi interesant, care să mai pună un pic de culoare în obrajii vieţii voastre care altminteri ar putea deveni cam palidă 🙂
Cu bine…